de-a lungul carierei mele, am întâlnit frecvent oameni care mi-au spus că ar dori să se iubească mai mult, dar nu știu cum să o facă, au sentimentul că nu pot sau nu vor reuși niciodată să se trateze într-un mod mai iubitor și mai plin de compasiune. Această afirmație,” aș vrea să mă tratez mai bine, să mă iubesc mai mult, dar nu pot reuși”, dă naștere unui sentiment profund de frustrare și vinovăție, deoarece persoana în cauză își dă seama că depinde de ei înșiși, dar în același timp nu se pot schimba prea mult, ca și cum ar fi prizonieri în propriul corp sau viață.
când pretindem că vrem să facem o schimbare, dar acționăm sau ne raportăm la acea schimbare cu furie, ură, fragilitate sau rezistență, cu greu vom face pașii necesari pentru acea schimbare, pentru că vom simți că facem un fel de sacrificiu sau ceva împotriva voinței noastre. Schimbările trebuie să fie susținute de o atitudine de acceptare. De exemplu, dacă vrem să renunțăm la fumat, dacă vedem acest lucru ca pe un sacrificiu și nu ca pe ceva ce facem pentru binele nostru, chiar dacă ne este greu în acest moment, vom fi mult mai tentați să aprindem o țigară atunci când simțim nevoia, chiar dacă acest lucru ne strică întregul proces. În același fel, dacă vedem acțiunile pe care le facem pentru binele nostru ca sacrificii – „este atât de greu” – și asta pentru că, în acest moment, pare un adevărat calvar de a schimba un obicei și vrem satisfacție instantanee, vom fi mult mai tentați să renunțăm la ele, chiar dacă la început am fost extrem de entuziasmați și motivați să vizualizăm acel „sine ideal” sau acea „viață ideală”.”
iubirea de sine vine din acceptarea situației actuale, din acceptarea sinelui tău prezent, din acceptarea ta așa cum ești acum și apoi, odată ce recunoști și accepți lucrurile care nu-ți plac la tine, care te rănesc, poți începe să le schimbi. Iubirea de sine nu apare în mod magic dacă îți repeți „sunt o persoană minunată”, „merit ce este mai bun”, dacă în adâncul tău nu crezi asta, dacă, de fapt, te percepi într-un mod negativ, dacă te învinovățești pentru defectele tale, dar nu faci nimic pentru a le schimba sau renunți mult prea repede pentru că „este greu”, pentru că acele voci care te sabotează apar în mintea ta: „nu vei reuși”, „ai eșuat de atâtea ori”, de ce ar fi diferit de data aceasta?”
prin urmare, „defectele” menționate mai sus pot fi văzute ca obstacole în calea transformării voastre către acel „sine ideal”. Acestea sunt, de fapt, modele autodistructive de gândire și comportament, multe dintre ele inconștiente, care exprimă o stimă de sine scăzută, o lipsă de încredere în sine, un sentiment de lipsă de valoare sau chiar ură de sine. Printre acești factori putem enumera:
– o atitudine și o mentalitate de victimă sau îți pare rău pentru tine – să consideri că nu ai puterea de a face schimbări în viața ta, de a – ți influența mediul, viitorul-înseamnă să dai vina pe alți factori externi pentru modul în care este viața ta, căutând scuze și justificări pentru a-ți explica ție și altora de ce „nu se poate face”, de ce nu depinde de tine, de ce pur și simplu;
– strâns legate de această mentalitate de victimă sunt credințele limitative și profețiile auto-împlinite, cum ar fi „știu sigur că voi eșua”, „nu pot face asta” – vorbim despre un set mental de credințe care „te pregătește” pentru eșec, precum și atitudinea pasivă sau lipsa de acțiune care cel mai adesea este cauzată de frică, de credințe precum cele enumerate mai sus;
– neputința învățată – atunci când oamenii sunt supuși unor stimuli aversivi de care nu pot scăpa sau se pot apăra, ei învață să se comporte într-un mod neajutorat; când cred că nu au control, nici putere personală, pot ajunge să se comporte într-o manieră neajutorată. În acest fel, deoarece se consideră neajutorați de la început, nu vor vedea sau căuta oportunități sau modalități de a rezolva problema cu care se confruntă;
– afișarea atitudinilor sau comportamentelor care demonstrează incompetența – simularea incompetenței (într – un mod inconștient) poate fi văzută ca un mecanism de apărare-de exemplu, un copil ai cărui părinți aveau așteptări exagerate de la el, care se simțea copleșit de pretențiile lor, se poate apăra dezvoltând o incompetență autoimpusă – „dacă părinții mei își dau seama că sunt cu adevărat incompetent, mă vor lăsa în pace”. Ulterior, adultul „incompetent” va folosi acest lucru pentru a evita sau a scăpa de situații cu care nu vrea să se confrunte, se va autosabota, pentru că va evita să-și folosească potențialul și capacitățile la adevărata lor valoare;
– reprimarea și suprimarea emoțiilor – un copil care obișnuia să fie pedepsit pentru manifestările sale de furie, căruia nu i s-a permis să-și exprime emoțiile, căruia nu i s-a permis să plângă dacă a fost abuzat verbal, căruia nu i s-a permis să se enerveze dacă un părinte îl abuzează fizic, va învăța că „nu este permis” sau nu este permis bine să-și simtă și să-și manifeste furia sau tristețea. Desigur, el le va simți în continuare, dar le va reprima, acumulând frustrări, resentimente, permițând încălcarea limitelor și limitelor sale personale, fără a – și exprima dorințele, nevoile sau nemulțumirea;
– negarea problemelor, refuzul de a primi ajutor-o persoană care își neagă problemele, care refuză să ceară ajutor, care se minte că totul este în regulă, chiar dacă comportamentele lor sunt din ce în ce mai distructive, este o persoană care suferă de fapt de o lipsă;
– abuzul și dependența de droguri și alcool, jocurile de noroc, sexul ocazional și riscant, sunt semne ale unui sine rănit, ale traumelor și problemelor nerezolvate, ale unei evadări din propriul sine – o persoană care este fericită, în pace cu sine, o persoană care se vindecă, nu mai caută refugiu în substanțe sau acțiuni care îi amorțesc sau care, dimpotrivă, îi fac să se simtă „vii”, să simtă ceva, altceva decât durere și nemulțumire;
– neglijarea corpului și a sănătății, care, pe lângă abuzul de droguri, se poate manifesta prin a mânca prea mult sau insuficient, a nu dormi suficient, a lucra excesiv, până la epuizare ,a te răni prin auto-mutilare (care este un mod de a-ți exprima durerea interioară într-o manieră fizică) sau alte acțiuni distructive, riscante, periculoase;
– sabotarea relațiilor prin comportamente agresive, violente, pasive, prin neimplicare, indiferență, prin comportamente ambivalente sau inconștiente care duc la dizolvarea lor sau acceptarea relațiilor toxice, în care ești devalorizat, umilit, abuzat;
– sacrificiu de sine-nenumăratele compromisuri și sacrificii pe care le faci, care te fac să simți că ești o persoană bună și altruistă (care te ajută să te simți mai bine cu tine însuți) sunt dovezi ale lipsei iubirii de sine, deoarece implică, de fapt, renunțarea la propriile aspirații, vise, planuri, de dragul altei persoane (în general partenerul tău) care, în realitate, nu are nevoie de acele sacrificii și compromisuri, fiind un ADULT autonom și perfect capabil, la fel ca tine.
astfel de atitudini și comportamente exprimă o lipsă de iubire de sine, pentru că atunci când te iubești pe tine însuți, nu mai permiți altora să te trateze cu lipsă de respect și fără considerație, să-ți rupă granițele, ai grijă de tine și de bunăstarea ta fizică, mentală, emoțională, îți respecți nevoile și dorințele și lupți pentru tine și visele tale.
a te iubi înseamnă a te ierta, a înțelege că în trecut ai făcut tot ce puteai cu informațiile pe care le aveai, dacă știai altfel, ai fi făcut altfel; înseamnă să-ți asumi responsabilitatea și să înveți din experiențele tale, să fii mai tolerant cu tine însuți, să arăți compasiune și acceptare față de tine și față de ceilalți; a te iubi înseamnă a avea relații autentice cu cei din jurul tău, a le arăta celorlalți cum ești cu adevărat, pentru că te accepți așa cum ești.
de ce ne este atât de greu să ne iubim pe noi înșine? Poate nu am fost învățați ce înseamnă iubirea de sine și cum să ne iubim pe noi înșine, poate nu am fost învățați să ne apărăm limitele și limitele, să spunem „NU” când vrem să spunem „nu”, fără să ne simțim vinovați, poate nu am fost învățați că pentru a putea avea grijă de ceilalți sau pentru a da, trebuie, în primul rând, să avem grijă de noi înșine, să ne îndeplinim nevoile pentru a avea „tancurile” pline, pentru că numai așa putem oferi celor din jurul nostru.
în schimb, am fost învățați să facem compromisuri și sacrificii, să-i punem pe alții deasupra noastră, ignorând nevoile și dorințele noastre, invalidându-ne personalitatea. Am fost învățați să fim martiri, eroi, salvatori, trăind de fapt într-un conflict intrapsihic profund cauzat de diferența dintre ceea ce așteaptă alții de la noi și ceea ce ne dorim de fapt, omițând faptul că, până la urmă, nimeni nu ne va glorifica și că nu putem „salva” cu adevărat pe nimeni (la rândul nostru, putem oferi ajutorul nostru celor care vor să fie ajutați). Am fost învățați să căutăm iubirea în afara noastră – tânjim să fim iubiți și să iubim, dar cum putem să-i iubim pe ceilalți dacă această iubire lipsește, dacă nu ne iubim pe noi înșine? Cum ne putem comporta într-o manieră plină de compasiune cu ceilalți, dacă nu știm cum să fim plini de compasiune cu noi înșine?
în momentul în care învățăm să ne iubim pe noi înșine, relațiile noastre se vor schimba inevitabil. Pe de o parte, vom atrage în viața noastră acei oameni care ne vor oglindi iubirea de sine, pe de altă parte, vor exista cei care vor încerca să ne convingă că iubirea de sine este egoistă, cei care vor încerca să ne facă să ne simțim vinovați pentru că nu mai vrem să facem sacrificii și compromisuri, cei care se vor simți jigniți dacă îi refuzăm, dacă nu mai acceptăm să ne rupem granițele, cei care vor încerca să ne convingă că am înnebunit și că ar fi mai bine pentru noi să ne „strângem împreună”, adică cei care, de fapt, ne spun: „fii nefericit așa cum suntem, nu face un pas înainte, nu renunța la zona ta de confort (inconfortabil, altfel), nu ne arăta că poți, nu ne face să punem la îndoială credințele pe care le-am urmat toată viața, nu ne face să ne îndoim de alegerile și deciziile noastre, nu ne face să privim sincer adânc în jos, pentru a descoperi că ar trebui să schimbăm ceva, să ieșim din zona noastră de confort”. În astfel de situații, încercați să nu luați lucrurile personal – oamenii rezistă evoluției dvs. din cauza propriilor temeri și nu se simt confortabil atunci când unul dintre „felul” lor face un pas înainte. De ce te aștepți ca o persoană care nu știe ce înseamnă iubirea necondiționată (care nu se iubește pe sine) să te susțină necondiționat?
în plus, modul în care cineva se comportă cu tine reflectă de fapt relația pe care o are cu ei înșiși – acțiunile unei persoane față de tine vorbesc despre acea persoană, nu despre tine. De exemplu, cineva poate încerca să te umilească, să te prindă, afișând o aparentă încredere în sine, dar de ce crezi că o fac? Pentru că sunt într-adevăr încrezători în sine? Pentru că sunt autosuficienți sau în pace cu ei înșiși? Nu, dar din cauza complexelor lor de inferioritate, din cauza nesiguranței lor încearcă să mascheze prin aceste atitudini agresive, pentru că într-un fel sau altul se simt amenințați de tine. Dacă o persoană te tratează rău, nu înseamnă că meriți să fii tratat rău, că nu ești o persoană valoroasă; nu ai o problemă, dar ei au – sunt frustrați sau au răni nevindecate. De ce ai sta într-o astfel de situație? Chiar crezi că nu meriți mai mult? Sau chiar crezi că poți salva acea persoană fiind tolerantă și”amabilă”?
iubirea de sine nu este o experiență mistică, nu este un sentiment de fericire și exaltare pe care îl simți permanent, este mai degrabă o practică, ceea ce înseamnă că iubirea de sine nu cade doar din cer, ci trebuie să o cultivi în fiecare zi, acordând atenție gândurilor, atitudinii și comportamentelor tale. Prin dezvoltarea capacității de a fi cât mai mult posibil conștient de sine sau conștient de sine-să fii conștient de gândurile, emoțiile, comportamentele, tiparele relaționale, deciziile, acțiunile, reacțiile, nevoile, dorințele, declanșatoarele, lucrurile bune și lucrurile dăunătoare pentru tine. La fel ca într-o relație de cuplu, iubirea (de sine) este cultivată. Degeaba spui că te iubești pe tine însuți dacă acțiunile tale dovedesc contrariul. N-o să-ți vină să crezi. Vei deveni din ce în ce mai supărat pe tine însuți.
iubirea de sine nu ar trebui privită ca un obiectiv care trebuie atins imediat cu orice preț. Adevărul este că vor exista momente în care, poate, te vei simți rău, te vei simți lipsit de valoare, te vei judeca, vei fi prea critic cu tine însuți. Dacă în acele momente vulnerabile îți vei spune:” nici măcar nu sunt capabil să mă iubesc”, te vei răni și mai mult. Nu transforma iubirea de sine într-un motiv pentru a deveni mai frustrat sau nemulțumit de tine, pentru că iubirea de sine spune „da, astăzi am avut un eșec, astăzi mă simt rău, astăzi mă îndoiesc de mine, dar acest eșec nu mă face un ratat, acest sentiment rău nu sunt eu, este doar un sentiment care va dispărea, această nesiguranță pe care o simt acum nu înseamnă că nu voi putea reuși data viitoare. „
iubirea de sine te învață să distingi între ceea ce este adevărat și ceea ce este fals-s – ar putea să ți se fi spus că nu ești suficient de bun sau capabil sau că dacă nu faci lucrurile perfect, nu meriți să fii apreciat sau dacă nu te lupți să-i mulțumești pe ceilalți, nu meriți să fii iubit. Poate că ați ajuns chiar să credeți toate aceste lucruri, v – au intrat în minte ca niște viruși – ideea este că atunci când apar aceste gânduri, vă rog să vă dați seama că nu sunt adevărate-sunt, de fapt, vocile celor care v-au influențat într-un anumit fel (cei care nu știau să se iubească pe ei înșiși sau să le arate altora dragoste, cei care au insuflat nesiguranță și neîncredere în mintea voastră, pentru că erau nesiguri și îndoielnici).
iubirea de sine te învață să fii cel mai bun prieten al tău, să te încurajezi, să vorbești amabil în dialogul tău interior, să ai grijă de tine, să-ți vezi slăbiciunile ca oportunități de a te dezvolta, confruntându-le și înțelegând frica pe care trebuie să o depășești, lecția pe care trebuie să o înveți. Iubirea de sine te învață să fii asertiv-să spui ce vrei, ce te deranjează, care sunt limitele tale, să te respecți, respectând în același timp pe ceilalți.
iubirea de sine te învață să nu te compari cu ceilalți, să renunți la idealurile nerealiste stabilite de societate sau mass-media, să înțelegi că nu vei fi niciodată cu adevărat capabil să te accepți dacă scopul tău este să corespundă acelui ideal perfect și nerealist – te vei lupta toată viața încercând să devii cine ești nu doar pentru a – i mulțumi pe ceilalți, pentru că așa crezi că vei fi iubit, acceptat și fericit, când de fapt procesul este invers – în momentul în care te accepți și te iubești pe tine însuți, orice fel de luptă dispare-nu mai lupți pentru acceptarea altora și dragostea, ei vin în mod natural, fără efort.
când ne acceptăm pe noi înșine, nu vom mai căuta să fim acceptați de alții și nu vom mai face lucruri imposibile pentru ca ei să ne accepte. Când ne iubim pe noi înșine, nu vom mai căuta frenetic să fim iubiți de ceilalți și nu vom mai face lucruri imposibile pentru ca ei să ne iubească. Iubindu-ne pe noi înșine devenim compleți și întregi.
Dr. Ursula Sandner